Reviews
Vizitatorul de peste ocean
Vizitatorul de peste Ocean
Din cînd în cînd descoperim, cu bucurie și o surprindere care nu ne onorează neapărat, că diaspora română e în continuare deosebit de fertilă și că nu lipsesc creațiile remarcabile nici în plan literar, fapt atestat de numeroasele apariții editoriale ale scriitorilor porniți din România pentru a se împlini pe alte meleaguri.
E și cazul lui Tudor Alexander (de fapt, Alexandru Hagi-Duvan, pe numele său real), născut la București în 1950 și emigrat în Statele Unite încă din 1977, actualmente trăitor în Columbia, Maryland, unde lucrează ca inginer într-o firmă, tot timpul său liber fiind practic consacrat scrisului, cititului și feluritelor activități literare organizate împreună cu ceilalți membri ai asociației scriitorilor din Maryland.
Miracol al globalizării, cele cîteva mii de kilometri care îl despart pe Tudor Alexander de ținuturile natale nu mai sunt un obstacol, comunicarea între cele două spații civilizaționale funcționînd fără restricții și întîrzieri (autorul fiind, de altfel, și un foarte activ blogger, ceea ce facilitează mult accesul la textele sale, dar și feed-back-ul cititorilor). O spune el însuși, într-un interviu recent : ”Eu consider că fac parte din lumea literaturii contemporane româneşti. Fac parte din ea deoarece am crescut, am studiat şi m-am format în România. Distanţa culturală dintre România şi America nu-i chiar aşa de mare. Trăiesc acolo, geografic departe, dar din ce simt şi ce văd, nu-i departe deloc. Sau mai bine zis, nu văd nici un motiv pentru care n-aş putea aparţine ambelor lumi, de ce una ar trebui s-o excludă pe cealaltă. Perspectiva asupra României văzută din afară este interesantă tocmai prin prisma distanţei şi a amintirilor colorate de timp.”
E drept că această perspectivă bifidă, permițînd adesea jocul pe registre ambigue, introduce un spațiu psihologico-social complex, inaccesibil altfel decît în imaginație celor care nu au cunoscut toată gama de trăiri contradictorii asociate exilului : de la bucuria nemărginită a accesului la libertate, într-o societate funcțională, coerentă și deschisă, pînă la neliniștile, îndoielile și, uneori, sentimentul unei veșnice neașezări, al unui dramatic între, pe care îl traversează majoritatea celor plecați. Un ochi alert și sensibil discerne imediat, în acest univers, bogăția de resurse exploatabile narativ, cum face și Tudor Alexander în toate romanele sale - Fugarii, apărut la Bucureşti în 1994, urmat în 1997 de Fum, o nuvelă de 100 de pagini, după care Lucian Pintilie a vrut să facă un film, proiect eşuat din lipsă de fonduri ; apoi romanul Planeta New York, scris direct în engleză și apărut în Statele Unite 2000, text ce a primit Menţiunea de Onoare la festivalul de carte al oraşului New York, în 2007 ; în 2002, o colecţie de povestiri intitulată O dimineaţă şi o după amiază (București, Universal Dalsi) ; în fine, cel mai recent roman, Vizitatorul, apărut în mai 2011 la editura Junimea, fiind accesibil și în varianta on line.
Acest ultim text e o dovadă certă a maturității stilistice a talentatului scriitor român, prin abilitatea construcției romanești, simțul dialogului și complexitatea caracterelor propuse, pe lîngă farmecul evocării unor locuri și vise a căror ancorare în realitatea comunistă dinainte de ‘89 nu le știrbește dulceața aceea unică pe care doar tinerețea o poate conferi lucrurilor. Tonul pasajelor ”românești” nu e dolorist, nostalgia e una firească pentru oricine se întoarce, după ani buni, asupra unei părți din sine învelită în misterul trecutului mereu reinventat și nu putem să nu ne amintim, noi, cei care ne-am trăit tinerețea în acele vremuri, că suferințele și lipsurile exterioare erau mai mereu estompate de bucuriile mult mai adînci și nesupuse timpului pe care sufletul le privilegia în dauna grijilor – iubirea, prietenia, cărțile. Dar nici edulcorare sau complezență nu întîlnim la Tudor Alexander, cum adesea se întîmplă cu cei rupți de rădăcini și care ajung să idealizeze locurile de baștină, uitînd cîte au pătimit înainte de a pleca. Ceea ce nu e neapărat condamnabil, dimpotrivă…
Autorul Vizitatorului are simțul distanței critice, și privește cu aceeași umană înțelegere, lipsită de accente extreme, și lumea lăsată în urmă, cu toate neajunsurile ei materiale, sociale, morale și spirituale, dar și pe cea a tărîmului făgăduinței, unde iluziile se risipesc adesea, iar reușitele presupun nu o dată compromisuri și umilințe greu de dus. Necazurile îndurate în viața ”dinainte”, cea a studenției protagoniștilor, Andi și Carmen, sunt însă schițate cu pudoare și cu înțelepciunea autentică a celui care știe că, pentru generațiile ce au urmat, curiozitatea legată de traiul cotidian pe vremea părinților și a bunicilor e limitată, inconstantă, vremelnică, și orice insistență suplimentară, orice notă melodramatică riscă mai degrabă să stîrnească reacții adverse sau indiferență. Or Tudor Alexander e un scriitor perfect ancorat în epoca actuală și care ține să atragă spre lectură nu doar vîrstnicii amatori de parfumuri apuse, ci și pe tinerii pentru care trecutul nu e doar o literă moartă într-un dicționar, și care pot astfel înțelege mai bine că elanul vîrstei, nonșalanța și curajul nu sunt garanții unei reușite imediate, la nivelul speranțelor inițiale. Vizitatorul e un roman realist fără a fi autobiografic – deși e imposibil de stabilit aici o graniță între cele trăite și cele imaginate sau auzite de la alții – interesul său fiind, prin urmare, nu doar literar, ci și documentar, în măsura în care experiența exilului poate fi transmisibilă. Dar documentul e viu, cald, palpitînd în mintea și inima cititorului care, indiferent de vîrsta sau experiența proprie, se simte implicat într-o aventură etern umană, cu numeroase răsturnări de situații și cu toate ingredientele unui roman captivant.
Rănile trecutului nu se vindecă, se estompează doar, iar caracterele rezistă sau nu la marile provocări la care le supune marea ruptură a plecării din Bucureștiul anilor 80 pînă în America de azi și înapoi în România postrevoluționară. Tensiunea romanescă e menținută vie prin alternarea planurilor, astfel încît începuturile poveștii de dragoste dintre Andi și Carmen se împletesc cu avatarurile americane ale bărbatului fugit înainte, pentru a pregăti terenul în vederea reîntregirii familiei sub auspiciile normalității. Interesantă e coabitarea problematică, în spațiul interior, a unor ”euri” aparent ireconciliabile în cotidian. Dacă pentru unele personaje, deruta și încovoierea sub vremuri este evidentă, altele par a-și păstra demnitatea și simțul moral, dar niciunul nu e cu totul alb sau cu totul negru, niciodată nu ești sigur că ai pus degetul pe adevăratele motivații ale cutărui sau cutărui gest ori cuvînt, punctul culminant al măiestriei psihologico-narative fiind atins în figura misterioasă a lui Carmen. Închizi cartea fără să te fi dumirit în privința enigmaticelor trăiri ale acestei soții mult iubite și iubitoare, dar care nu suportă, de fapt, plecarea lui Andi, considerînd-o, cumva, o trădare, o lașitate, găsindu-și consolarea în brațele unui prieten, acceptînd apoi să-l regăsească pe Andi pe tărîm american și să încerce să repornească împreună pe noi baze, alături de copilul lor, eșuînd însă, neputîndu-se lipsi de iubitul lăsat acasă, pe care îl aduce în propriul cămin al lui Andi sub pretextul prieteniei și al mîinii întinse unui nou exilat, vizitatorului, pentru a fugi cu el, în cele din urmă, înapoi în țara abia părăsită. Pare schematic și caricatural acest triunghi amoros, cînd îl aduni într-o frază, dar finețea nuanțelor și, pînă la urmă, imprevizibilitatea naturii umane în fața unor situații limită sunt abil încondeiate și discret luminate de autor, fără a le forța intimitatea, fără a încerca, omniscient, o analiză completă a tuturor unghiurilor și fațetelor iubirii, trădării, regretelor. Ceva, undeva se pierde pe drum. Dragostea alchimică și nebunatică a începutului lasă loc, treptat, inevitabilelor griji și preocupări cotidiene, de o acuitate imposibil de ignorat, cum o știu toți cei care au trăit acele timpuri. E o zonă tulbure în care destinele celor doi se despart, fără ca vreunul din ei să-și dea seama ; între idealismul curat, dar monomaniac al lui Andi, care își dorea cu ardoare să scape spre lumea nouă și să ofere familiei un alt orizont, pe de o parte, și sensibilitatea complicată a lui Carmen, dublată de un pragmatism tipic feminin și o adecvare flexibilă la realitate, pe fondul nevoii de constanță și stabilitate sporit odată cu apariția copilului, firul se întinde tot mai mult pînă ce, ușor, aproape imperceptibil, se rupe. Iar Andi nu vede nimic, cu acea înduioșătoare obtuzitate a bărbatului convins că deține soluția și că femeia de lîngă el nu poate gîndi sau simți altfel… Vizitatorul ia totul. Dar așa să fie, oare ? A fost Carmen femeia cameleonică, perversă, duplicitară, incapabilă de sacrificiu sau de sentimente adevărate, cum pare uneori să se contureze în paginile romanului ? Sau a fost doar un suflet chinuit, vulnerabil, însetat de absolut dar și de o nevoie aproape maladivă de protecție masculină, rătăcind fără voie și rupîndu-și singură propriile repere axiale ?
Tudor Alexander nu face parte dintre scriitorii care urmăresc cu obstinație deplina ”satisfacere” a cititorului, nu ieși din carte lui cu toate răspunsurile, ci mai degrabă cu o serie suplimentară de întrebări și cu o derutantă nevoie de a-ți scruta cu mai mare luciditate propria existență. Faliile și faldurile identitare umane, armoniile contrariate în roman trezesc în fiecare din noi imagini și reconsiderări pe care, poate, încercăm prea adesea să le ocultăm sub pulpana amăgitoare a timpului iertător.
Simona Modreanu